Am uitat cum era sa zambesc. Acum imi aduc aminte de toate lucrurile frumoase din viata mea. Au fost destule si inca or sa mai fie, pentru ca viata mea inca nu a ajuns la sfarsit, pentru ca misiunea mea pe pamant inca nu s-a finalizat si inca nu a fost implinita. Sunt un inger ce vegheaza asupra catorva suflete ce imi “apartin”. Nu pot ingadui sa li se intample nimic rau...pentru ca as primi pedepse crunte. Viata pe pamant este atat de frageda, este atat de firava si grea uneori, incat am inceput sa simt si sa am sentimente ca un om normal, ca un om adevarat, insa “ingerii” n-au voie sa iubeasca si sa se implice. Imi place sa fiu “inger”...nu m-am plans niciodata, vad lucruri bune si sunt capabila sa fac doar lucruri frumoase...asa este in cercul nostru al “ingerilor”. Ma bucur cand pot sa fac pe cineva fericit si il fac sa rada...asta ma face si pe mine sa zambesc si sa realizez ca nu este atat de rau sa traiesti pe Pamant.
Am ganduri si sperante precum o fiinta, precum un suflet indragostit...se poate sa iubesc oare? Dar ma intreb cine mi-a ingaduit si cine mi-a fagaduit mie sa iubesc. De ce aproape mai mereu “ingerii” sufera in final? Sunt raniti, deziluzionati si isi pierd orice speranta logica de a fii fericiti.
Dar ce e un inger? Cine-l poate numi asa? De ce sunt asa putini si de ce toti sufera unul pentru celalalt?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu