Povestea tuturor...

Usa e deschisa. Ma privesti. Nu imi spui sa plec. Nici sa raman. Iti misti mana incet de parca ai vrea sa ma atingi. Nu o faci. Ti-e frica.
De undeva din departare, printre sunetul valurilor, se aude si Love of my life... Privesti confuz cateva secunde de parca asta te distrage.
Vantul imi flutura parul. Te intorci mirat catre mine. O mica unda de regret. Credeai ca plec. Iti revii repede. Prea repede. Curand aceeasi privire. Rece.

Atunci imi dau seama. Stiu ca nu te voi uita curand sau poate chiar niciodata.
Oare te cunosc? Oare te-as putea cunoaste vreodata?

Vreau sa te ating. Imi trec degetele tremurande peste fruntea ta brazdata de cateva riduri adanci. Prea adanci. Ma ranesc. Aceiasi ochi verzi care scruteaza, usuca lacrimile si adancesc nodul din gat. Barba ti-a crescut putin. Nu conteaza. Ii simt asprimea ce imi gadila podul palmei si varful degetelor. Te ating.

Te incrunti. Poate ca nu iti place ultima mea dovada de iubire. Poate pentru ca si tu gandesti ca chiar e ultima. Odata spuneai ca asta e cel mai tandru gest pe care il pot face. Astazi te doare.

Buzele intredeschise. Vrei sa imi spui ceva. Imi doresc sa imi spui ceva. Totusi nu o faci.

Ai vrea sa ma saruti. Te abtii desi ti-e pofta.

E iarna. De afara se aud tot felul de zgomote. Nicio masina. Nu am cu ce pleca. Ma auzi si zambesti usor sarcastic. Am devenit prizoniera ta.

Asta era camera noastra. Nu o pot vedea pentru ca acum iti tin in palme chipul si te privesc in ochi. Fix, de parca tie sau mie ne-ar fi frica ca de cum am clipi sa nu fim aruncati intr-o lume paralela. Macar de-ar fi asa! Poate ca acolo ar fi altfel. Poate ca acolo nu ar mai fi granite, reguli, legi nescrise, prejudecati si conventii. Dar acum si aici, camera asta e universul nostru. Mi-l voi aminti mereu. Nu in imagini. Astea se sterg in timp. O voi vedea in picaturile de ploaie ce imi vor contura urmele sarutarilor tale. In frigul din decembrie si februarie care imi va raci trupul incalzit odata de tine. Si stiu ca undeva, candva, rasfoind filele unui album vechi si prafuit, voi auzi urmele rasetelor noastre venite de departe... Stam acum unul in fata celuilalt, cu ochii tai atintiti asupra mea si privirea mea ravasita, cautandu-ti pe fata un secret. Doar unul care sa ma salveze. Nici nu mai stiu cum era fara tine. Incep sa uit cum era si cu tine. Asta ma sperie. Incep sa tanjesc dupa o alta imbratisare si sarutare. Tu stai insa necrutator.

Ochii tai verzi. Pana la urma se indura si imi spun ceea ce imi doream sau ma temeam sa aflu. Nodul din gat coboara incet, ca un adevar greu, care doare, dar care trebuie acceptat.

Ma indepartez putin de tine. Iti trec mana prin par ca intr-un ultim gest de iubire.

Am ajuns prea tarziu. Urmele durerilor tale sunt inca proaspete. Nu au putut fi sterse de niste dovezi de iubire prea fragede. Au ramas. Cufundate in porii chipului tau si incrustate in adancimea ochilor tai verzi. Nu putem fi impreuna. Oricat te-as iubi, ne-am dori, am incerca, ne-am lupta… e in zadar.
Sunt ani, drame, vieti, lumi si tari intre noi.

Un pas inapoi, al doilea. Tot mai departe de tine. Cantecul se apropie de final. Povestea noastra, insa, nu poate avea un capat. Pentru ca de fapt nici nu a inceput niciodata.

Ultimele secunde. Nu ma voi uita inapoi. Imi propun asta. Nici nu stiu daca iti pot spune adio. Chiar de mi-as dori, destinul nu imi va implini cerinta.

De acolo de langa usa, zaresc broboane de transpiratie pe frunte-ti. Oare iti pasa? Te misti. Inima imi sare din piept. Credeam ca spre mine. Pentru mine.
Ce copil prost si naiv sunt! De-acum suntem deja prea departe.

Ma intorc. Pentru prima oara clipesc. Stiu ca de undeva din spate, din trecut, clipesti si tu. Incepi sa te trezesti dintr-un vis. Avem parte de acele cateva secunde de liniste. Clipim o data, de doua ori, stergem pe rand fiecare gest care ne-a adus impreuna atunci, pasind in acelasi timp intr-o alta lume, cu o noua speranta de a ne reintalni. In asta a fost mult prea tarziu.

Plec. Vocile ce se auzeau afara se opresc. Oamenii ma privesc tristi, dupa care incearca sa te strige pe tine. As vrea sa plang. Nu pot.

Si totusi as vrea sa trisez. O ultima privire spre camera noastra. Spre tine. Stiu ca nu ti-as mai vedea chipul, insa cu siguranta ti-as distinge silueta in dreptul usii de la intrare, conducandu-ma in gand pe aleea noastra.

Trebuie sa am curaj. Nu voi putea altfel. Ma intorc. Ma opresc si privesc in jur. Strazile pe care mergeam mereu cu tine, sunt pustii...si triste. Nu mai esti tu. Nu mai e nimic. Si parca nici eu. Un cantec. Nu imi aduc aminte ce e cu el. Oare cine il canta si de ce mi se pare atat de trist? Un copil ratacit trece pe langa mine si imi zambeste de parca ma cunoaste. Nu recunosc strada asta, asa ca ma intorc si pornesc grabita.

De-acum numai in fata pentru ca de trecut nici nu mai poate fi vorba. De parca nici nu a existat vreodata. O sa ajung in alte locuri. O sa invat sa zambesc, sa vorbesc, sa zabovesc pe alte strazi, iar. O sa intalnesc alti oameni. O sa-i privesc. Cu disperare. Poate pentru ca undeva, intr-un moment de ratacire am uitat sau am renuntat la ceva. Ce gand prostesc!

Sunt confuza si uimita de tot ce se intampla. Si, oricat de multe cuvinte as spune, oricat de multi oameni as iubi si oricat de multe as trai, sunt si ma simt singura.

Nu stiu de ce. Totusi, de la un timp cerul e mai instelat ca alta data. Cand il vad, simt ca doi ochi verzi ma privesc cu blandete de undeva de departe. Nu ii cunosc. Nici macar nu exista. Sunt doar in imaginatia mea. Eu i-am fabricat. Pentru a putea continua. Si imi iese. Adorm, ma trezesc si o iau de la capat. Pornesc din nou si privesc in jur. Cu aceeasi melodie in urechi de parca ceva sau cineva m-a condamnat sa o aud pe vecie.

Ma intorc, nu e nimeni. Deocamdata. Da, deocamdata.

Maine...

Daca ar fi sa nu te mai vad de maine, as regreta doar ca nu ti-as mai vedea chipul ce-mi ofera atata liniste cand il privesc.
Daca maine ar fi ultima zi in care as putea sa-ti mai spun ceva, ti-as spune cat te-am/ te si te voi iubi si te-as face sa intelegi asta.
Daca maine mi-ai spune ca-ti pare rau pentru ce-ai trait alaturi de mine, te-as saruta atat de tare, incat nu ti-ar mai parea rau.
Daca maine nu ti-ai mai aduce aminte cum ma cheama, ti-as raspunde la orice nume cu care m-ai striga, stiind ca doar pe mine m-ai chema.
Daca maine te-as vedea plangand si n-as intelege de ce, te-as lua in brate si ti-as sterge fiecare lacrima si te-as face sa razi si m-as asigura ca nu vei mai plange niciodata.
Daca maine ai pleca, as regreta toata viata ca nu te-am oprit sau ca macar n-am incercat sa te opresc.
Daca maine m-ai intreba "de ce", ti-as raspunde simplu: pentru ca simt si pentru ca esti tu si nu mi-ar mai trebui alt motiv.
Daca de maine n-as mai fi eu...

Visul dintre vise...

Afară e frig, şi seara începe să se lase peste oraş. Cerul e de un albastru limpede ca de cristal. O linişte apăsătoare înveleşte toată plaja. E Mai, şi doar tineri indrăgostiţi mai vezi pe ponton, strângându-se în brate, şi declarându-şi iubirea cu sunetul dulce al mării pe fundal.

O tânără însă, tristă, stă singură pe o bancă. Priveşte lung marea şi suspină. Mâinile îi sunt întinse pe lângă trup. Palmele îi sunt lipite pe scândurile băncii, de parcă ar aştepta ca cineva să i le ridice de acolo şi să le sărute. Mintea îi e departe...le el. Îl caută în gândurile ei, îl caută în amintirile ei. De plecat, a plecat de mult de lângă ea, şi golul pe care l-a lăsat încă nu s-a umplut. Se ridică de pe bancă încet, şi priveşte lung către stele, chiar dacă nu le poate vedea. Îi e dor de el...

Agale, se plimbă pe ponton singură. Zâmbeşte din când în când, amintindu-şi de toate momentele în care el o ţinea de mână, şi o surprindea cu câte un sărut. Acum însă, doar marea o mai surprinde cu câte un val, ce îi ascunde lacrimile printre picăturile ei.

Pontonul se termină, şi plaja începe, însă tânăra nu se opreşte. Fiecare pas al ei rămâne pe nisip. Fiecare lacrimă a ei rămâne în inima ei. E tristă... Cândva, pe acea plajă, au fost amandoi... Cândva, el era lângă ea. Cândvă, a fost de mult...
Se opreşte şi se aşează pe nisip, tinându-şi genunchii strânşi în braţe şi privind cum soarele se ascunde în mare. Apusul pe care l-au vazut împreună, unul în braţele celuilalt, înveliţi doar unul cu celalalt... il vede si acum. Se ridică, şi încet, se îndreaptă către mare. Un pas timid urmat de altul şi deja apa îi ajunge la genunchi. Se opreşte, căci o simte rece, însă închide ochii şi se cufundă în amintirile cu el, amintiri ce îi încălzesc inima şi trupul. Se opreşte când apa aproape îi ajunge la talie.

Marea se linisteşte brusc, ca şi cum încercând să o protejeze pe tânără. Pescaruşii şi ei stau tăcuţi şi o privesc curioşi de pe ponton. E o linişte deplină... Lacrimile ei curg din inima-i rănită, şi se pierd în apa mării, suspinele ei parca acoperind sunetul mării... Cândva, apa era locul care pe ea o linistea. Acum e doar locul în care el va fi mereu... Cu lacrimi pe obraz, tânăra sărută apa mării, şi se întoarce pe uscat, în timp ce unii trecători dau semn că vor să sară după ea să o scoată din apă, temându-se de ce e mai rău.
Tânăra iesi insa singură, şi imediat e invelită cu o geacă. Ea întoarce privirea încă o dată, şi chipul lui zâmbitor se vede în soarele ce apune. Zâmbeşte şi ea, şi sopteşte un "Te iubesc", moment în care soarele se pierde de tot în mare, şi odată cu el, ia şi o parte din inima ei. O ultima lacrimă îi mângâie obrazul... O şterge cu mâna, însă odată cu lacrima şterge şi zâmbetul pe care tot el l-a pus pe buzele ei...

- Sunteţi bine, aveţi nevoie de ceva?
- Sunt bine, le răspunde fata zâmbind cu caldură şi tristeţe. Sunt bine...